Din jurnalul unui pretentios
Ma simt cu adeverat singur, in tot intelesul cuvantului. Nu credeam s-ajung sa simt asa repede lipsa unor prieteni sau lipsa unei anumite persoane. Ar fi un nonsens sa spun acum ca nu ma simt chiar atat de singur si parasit, ca intr-un fel chiar imi place situatia in care ma aflu. Dar totusi o afirm deoarece sunt doua singuratati cu totul diferite. Pe prima o resimte oricine si consta in unicitatea persoanei, a faptului ca fiecare fiinta este unica si ireproductibila. A doua singuratate insa o resimt numai acele suflete care se vad date la o parte, lipsite de orice punct de sprijin, fizic sau moral, prea putin capabile sa-i inteleaga pe ceilalti sau sa fie intelese. Cu toate ca ma vad exclus din viata societatii continui sa lupt, sa ma diferentiez si mai mult de acesti algoritmi vii pentru ca vreau si stiu ca pot mai mult!
Multi oameni sunt capabili de fapte mari, dar cati reusesc intr-adevar sa le faca? Eu nu vreau sa savarsesc minuni, ci vreau doar sa fiu cu adevarat eu insumi! Ma multumesc cu putin, dar vreau sa ma bucur de putinul asta din plin! Desi stiu care sunt consecintele actiunilor mele, am totusi unele momente, ca acesta, cand as dori sa iau si eu parte la tot zbuciumul societatii, la toate problemele zilnice, la toate dramele si fericirile cotidiene. Doresc, parca, sa fiu parte integranta a acestei lumi, dar in acelasi timp sa fiu si spectator. Dar cum as putea astfel sa mai judec obiectiv evenimentele cand protagonist sunt chiar eu? Nu, prefer sa astept pana cand mi se ofera rolul principal sau pana la momentul in care il merit decat sa joc toata viata numai ca figurant. Prefer sa ma inec decat sa ma agat de prima ocazie venita in cale, ca de un colac de salvare. Da, prefer sa mor sperand, asteptand si rabdand!
Impulsul care mi-ar da energia si taria necesara pentru a-mi amplifica personalitatea, potentialul si viteza de implementare este doar un suflet intelegator, nobil si capabil de a infrunta valurile puternice ale vietii. Stiu, sunt foarte pretentios! Dar nu de asta depinde oare atingerea limitelor maxime ale fiintei mele? Vreau sa am aceste pretentii in acord cu unele valori morale pe care evolutia societatii le-a faramitat, le-a lasat deoparte ca pe niste obiecte a caror valoare este infima. Oare vor putea acestea sa reinvie din propria cenusa, ca pasarea Phoenix?
Asta ma face a privi critic lumea, cu tot ceea ce reprezinta ea, de a incerca sa gasesc o cauza a degradarii morale a societatii si de a-mi construi mintal o societate utopica, un fel de falanga a lui Fourier, in care legile morale sa primeze. Doar ma intreb cum ar arata o astfel de societate ideala, nefiind nici curios, nici dornic s-o vad si in realitate. Pretentiile mele constituie un criteriu fundamental pentru vise, dorinte si iluzii. Acest inefabil chin in care ma zbat nu ma impiedica totusi sa sper, sa lupt sau sa fiu fericit. Pana la urma traiesc ca sa mor, deci oricare drum as alege, ajung tot la aceiasi destinatie. La sfarsit pot fi implinit sau nu, fericit sau trist, invingator sau invins. Pot da dovada prezentei mele pe Pamant sau pot trece neobservat, anonim pe veci. Eu reprezint factorul decisiv pentru toate posibilitatile. Si, pe legea mea, as fi de o mie de ori mai implinit ramanand anonim, dar fericit decat cunoscut si chinuit de regrete.
