Din jurnalul unui nehotărât
Plutesc pe mare, ca o barca in deriva, dar care isi poate intinde oricand panzele si porni spre tarm. Nu ma vad sfarsind pe mare, dar nici ajungand curand la mal. Incerc sa pornesc de-acum; stiu ca drumul se poate prelungi la nesfarsit, dar tocmai asta e farmecul. Sa nu stii unde se termina sau daca se termina.
Ceva insa ma impiedica, amanand plecarea. De fiecare data cand incerc sa aflu care e cauza mintea parca mi se blocheaza si nu mai vrea sa gandeasca rational, de fapt, nu mai vrea sa gandeasca deloc. Enervarea imi creste, dar cu cat sunt mai furios cu atat mintea mi se impotriveste mai mult, atragand dupa sine si corpul. Ma las atunci purtat de muppet-ul din mine si ma mint cu vorba: “De maine va fi altfel.” Ce prostie! De parca eu nu stiu ca lucrurile vor sta la fel. Ba mai mult, mi-e teama chiar de un regres. Gandesc un pic pesimist, imi dau seama de asta, dar azi am fost atat de nervos incat nu stiu ce va mai fi de acum incolo.
Simt cum furia s-a cuibarit in mine si nu ma lasa in pace pana nu termin ce am de facut. Ah, si sunt atat de multe! Problema e ca nu stiu cu ce sa incep. Totdeauna intervin treburi marunte, dar foarte necesare, care ma impiedica sa mai dau atentie celor cu adevarat importante. Stiu prea bine ca nu ele sunt principala cauza, ci eu singur reprezint obstacolul cel mai mare. Lupt cu mine, ma tot lupt, dar nu sunt nici pe departe multumit de rezultate. Incerc sa-mi organizrez totul cu grija astfel incat sa-mi ramana timp liber si pentru relaxare, dar simt ca nu mai am energia necesara pentru a ma bucura de ea. Sunt secat in plin potop! In timp ce mi se intampla asta stau si ma intreb: daca nu ne-am sta in cale am putea noi oare sa devenim mai buni?
